Motto: „Amintirea suferințelor tale păstreaz-o bine: e comoara cea mai scump plătită.” (N. Iorga)
De evrei se pomenește de mult în Moldova. Numărul lor însă în vechime n-a fost niciodată mare. Când ajungeau să fie prea numeroși, opinează Ion Nistor în „Istoria Basarabiei”, domnitorul îi izgonea din țară peste hotar, în Galiția și Podolia, de unde veniseră în Moldova. Așa s-a întâmplat, bunăoară, pe vremea lui Petru-Vodă-Șchiopul. Ei trăiau din negoț, dar nu se puteau lua la întrecere cu grecii și armenii, care erau și ei meșteri neîntrecuți în breasla comerțului, având vechi legături cu regiunile levantine.
De la istoricul I. Nistor aflăm că numai în cursul sec. al XVIII-lea, în târgurile Moldovei dintre Prut și Nistru, au început să pătrundă evreii în număr mai mare din regiunile Ucrainei. Ei făceau negoț cu „horilcă”, pe care, la început, o aduceau din Ucraina, iar mai apoi au început să înființeze velnițe pe la conacurile boierești.
Numărul evreilor însă a sporit foarte mult pe vremea războiului ruso-turc de la 1806-1812, fiindcă în vremea aceea granița spre Polonia și Ucraina era deschisă, îngăduind evreilor intrarea în Moldova cu mic, cu mare. Așezământul de la 1818 îi considera ca o tagmă deosebită și a dispus ca ei „să fie împărțiți prin tagma negustorilor, a târgoveților și a lucrătorilor de pământ după îndămânările lor”. Spre deosebire de celelalte tagme ei nu puteau dobândi proprietăți rurale, afară de „părticele din loc pustiu, din singura stăpânire a haznalei pentru sămănături și pentru a face fabrici.” Li s-a mai îngăduit însă „a ține în orândă vânzarea băuturilor la moșiile haznalei și particulare, a ține mori, velniți, berării și alte acareturi asemenea acestora, nefiind ei nici de cum volnici a stăpâni norodul de legea creștinească.”
În Catagrafia de la 1817 în dreptul evreilor din Basarabia sunt trecute 482.630 de persoane , respectiv 4,2% din populația Basarabiei.
Un alt lucru care merită să fie menționat este și atitudinea oarecum specifică a „ocârmuirii” rusești față de așezarea evreilor în Basarabia. Potrivit aceleiași surse, evreii se îngrămădeau mai ales în târguri, pentru că „guvernul rusesc îngădui lucrul acesta pentru Basarabia, pe când în interiorul Rusiei, Evreii erau opriți de a se așeza la orașe. Țarul Nicolae I dădu un ucaz prin care se permitea Evreilor de a se așeza în Basarabia în număr cât mai mare, asigurându-li-se chiar scutire de biruri pentru doi ani. Evreii din Podolia și gubernia Cherzonului obțineau scutire de biruri pentru cinci ani, dacă treceau Nistrul și se așezau în Basarabia. Sub împrejurările acestea numărul Evreilor basarabeni sporea mereu.”
Ceea ce este interesant e că s-au luat măsuri ca să se facă din ei și „lucrători de pământ”, deoarece îndeletnicirea lor principală, negoțul, nu-i mai putea hrăni pe toți. Acest plan de a-i pune pe evrei la muncile câmpului fusese conceput încă de împăratul Iosif al II-lea cu privire la evreii din Bucovina, care a eșuat însă, deoarece aceștia preferau să părăsească Bucovina, decât să se dedice agriculturii. Ceea ce încercase în zadar împăratul Austriei, părea că izbutise să realizeze țarul Rusiei. Însă, în scurtă vreme, se adeveri și aici că acei coloniști evrei se îndeletniceau tot cu negoțul, comercializau piei, lână, vite, tutun etc., iar ogoarele le arendau la alții. Astfel, din cele 16 colonii agricole evreiești s-au risipit toate, pământurile trecând iarăși în stăpânirea celor ce le cultivau și apărau de veacuri.
Nu există documente care să prezinte exact momentul așezării evreilor pe teritoriul satului Ciuciuleni. Putem doar să presupunem că acest lucru s-a întâmplat treptat, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, deoarece un litigiu apărut în luna decembrie a anului 1816, între răzeșii satului, preotul Vasile Toma și Toma Buză, îl include și pe un oarecare „orăndari în satul Ciuciuleni”, evreul Leiba, care a luat în arendă de la Toma V. Buză 32 de stânjeni de pământ pe la 1796, după cum arată sursa scrisă:
„Va binivoi aci Dicasterii a sloboză poroncă cătră cini să cuvini ca pi preutul Vasăli din satul Ciuciuleni să-l săliască a da un zapis di moșie a lui Toma Buză păntru 32 stănjăni, cari zapis au fost pus di cătră un Vasăli Buză, tatăl jăl(uitorilo)r, amănet la un jăd(o)v Leiba (- s.n.), ci era intr-ace vremi orăndari în satul Ciuciuleni, păntru o sută de lei, ca să stăpăniască jăd(o)v(ul) după zapisul acila pe acei 32 stănjăni zăci ani. Apoi jăd(o)v priimind zapisul, au stăpănit patru ani [și având jidovul datorie către preot – n.n.] l-au apucat pi jăd(o)v ca să-i plătiască bani (preotului – n.n.) și jăd(o)v(u) ni avănd bani ca să-și plătiască datoriia sa, au dat zapisul jăl(uitorilo)r păntru aci datorie preutului și preutul cu zapisul acila stăpănești acum di 16 ani acei 32 stănjăni, cari preutul nici o dreptate nu au avut a stăpăni (…).
În Chișinău, anul 1816, dec(e)mvr(ie) 19.”
Conform recensământului din 20 decembrie 1858, la Ciuciuleni erau înregistrați: 32 de familii de mazili și ruptași („odnodvorți”) – 1 burlac, 74 de bărbați și 90 de femei; 491 de familii de țărani – 39 de burlaci, 1.129 bărbați și 1.024 femei. În acea perioadă, la Ciuciuleni locuia Vasile Gr. Curlat, al cărui fiu adoptiv, Nicolae (n.1844), era evreu botezat. Evrei botezați erau și Vasile I. Botezatu (n.1830), Alexandru Sim. Botezatu (n.1830), înregistrați în Ciuciuleni în anul 1851 și Ion C. Botezatu (n.1818). Erau originari din orașul Bar, județul Moghilev, gubernia Podolsk. De exemplu, după ce a fost botezat și a trecut la credința ortodoxă în 1839, Ion C. Botezatu a fost inclus, în anul 1847, în categoria răzeșilor. Botezat a fost, la 2 ianuarie 1872, și evreul Haim Duvid Idelman, primind numele Andrei (Botezatu). Taina botezului a fost săvârșită de preotul Vasile Toma Vasiliu, iar nașii de botez au fost: Ioana, soția preotului Vasile Vasiliu și țăranii Simion Carp Jeanga, Vasile Șt. Buză, Ioan Gr. Zupcu. Într-un alt document aflăm despre un Gavril Botezatu, care a trecut la credința ortodoxă în 1846 și care se numise anterior Duvid Hahamov.
Părintele Vasile Guma, care s-a născut și a trăit în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea la Ciuciuleni, în cartea sa autobiografică menționează, printre altele, că, sub aspect etnic, „după moldoveni, trăiau în sat familii de evrei, unele în case închiriate, altele cu proprietăți cumpărate de la răzeși. Evreii se ocupau cu negustoria, croitoria și cu alte meserii. Țineau dughene de manufactură, cârciumi de vin și rachiu, cumpărau fructe, vite, păsări, alimente. Unii se izolau, alții se și încreștinau și se înrudeau cu moldovenii. Pe morți îi înmormântau la Hâncești. Tot de la pr. V. Guma aflăm și despre înființarea sub pădure a velniței de spirt a evreului Reidel, dar și despre relațiile dintre ciuciulenenii băștinași și evrei, care erau, în general, prietenești. „Totuși se întâmpla, constata V. Guma cu tristețe, să auzi de la copiii de pe stradă, lipsiți de educație social-moral-creștinească, expresiuni sălbatice, în urma evreilor, cum ar fi: „jupâne cu barba de câine”; „Merge Ițâc la Galați cu perciunii scărmănați”. Acești copii obraznici nu rămâneau neproboziți.”
Numărul impunător de familii evreiești din sat se datora faptului că era o așezare mare, cu un înalt potențial comercial. Comunitatea evreiască din Ciuciuleni a participat, practic, la cele mai importante evenimente ale satului, interesele ei intersectându-se, în general, cu cele ale băștinașilor. Doar sporadic apăreau momente tensionate între cele două comunități, unul dintre aceste cazuri fiind acela când, în anul 1908, evreii (erau înregistrate 60 de familii în sat în acel moment) și-au ridicat o casă de rugăciuni (o sinagogă) chiar în preajma unei răstigniri, iar băștinașii s-au opus vehement, cerând mutarea casei respective în alt loc. La 3 februarie 1909, conform unui raport depistat la Arhiva Națională, evreimea din Ciuciuleni se adresează Guvernatorului Basarabiei cu rugămintea de a i se permite să deschidă în sat o altă casă de rugăciuni, primind acordul acestuia. Locul unde urma să fie construită casa se găsea în partea de nord-vest a satului și se mărginea, la nord, cu gospodăria lui Ivan Gusari (era o poreclă pentru Ion Buză). Distanța de la casa de rugăciuni și până la biserică era mai mult de jumătate de verstă, până la școală – 50-60 stânjeni, până la răstignire – 40-50 st., până la casele învecinate – nu mai mult de 2 st.
Conform registrelor bisericești de la Biserica Sf. Nicolae din Ciuciuleni pentru anul 1911, sunt înregistrate 60 de gospodării evreiești, care cuprindeau 301 persoane, iar doi ani mai târziu numărul acestora era de 304 persoane.
În 1921, la Ciuciuleni încă mai exista sinagoga evreiască, în fruntea căreia se afla un rabin. Slujba se făcea în ebraică și mergeau numai bărbații, începând cu vârsta de 14 ani, când erau admiși la serviciul divin, numai după ce treceau printr-un ritual religios special. Evreii aveau și un învățător de limbă ebraică, pentru băieți.
Atitudinea binevoitoare a populației românești din Ciuciuleni față de cea evreiască și invers a rămas vie în memoria multor consăteni de-ai noștri, exemple fiind aduse în mai multe pagini ale monografiei „Ciuciuleni – o istorie a locului și a oamenilor lui”. Din negura secolului al XIX-lea revine, prin intermediul memoriei lui Constantin Al. Pojoga, amintirile bunicului său pe linie paternă (preluate și ele de la bunicii săi), despre o situație neordinară, întâmplată pe la începutul sec. al XIX-lea:
„Erau doi frați și o soră care au ținut o parte din moșia veche a Ciuciulenilor. Într-o zi, sora și-a vândut partea ei de moșie și moara de apă, situată la marginea satului din jos, în regiunea podului lui Grigoraș, zis Cozma, ceea ce era contrar legii răzășești.
Oamenii, venind la moară într-o zi, care era stabilită, probabil, dinainte, găsesc lăcata pusă. Neînțelegând ce s-a întâmplat, iau și strică lăcata. Peste câtva timp, după ce s-a mai împrăștiat vorba, iată că vine vătaful la fața locului și întreabă către mulțime, cine a făcut treaba ceea, la care Cozma lui Grigoraș își recunoaște fapta. Atunci vătaful dă să-l biciuiască, însă Cozma, fiind un om zdravăn și puternic, îl trage pe vătaf de bici și-l aruncă în iazul de alături, după care sătenii au început să-l zvârlă cu pietre. Vătaful, dacă a văzut că nu are scăpare, a început să se roage de ei să nu-l ucidă, pentru că el nu e vinovat că moara e vândută, și a fost lăsat, până la urmă, în pace. Nu după mult timp a venit o escortă de vreo patru gardieni care l-au prins și l-au bătut măr pe Cozma la tălpi, după care l-au dus la Iași, iar către săteni s-au adresat în felul următor: „Noul proprietar e de acord să vă întoarcă moara contra sumei cutare, dar într-un termen de 8 zile!” Și au plecat. Oamenii au pus mână de la mână și au strâns suma cerută, în bani de aur și hârtii, și s-au dus la Iași. Acolo, proprietarul n-a fost de acord să ia banii, pentru că, a zis el, banii achitați de dânsul au fost toți în aur și nu altfel, ceea ce își și dorește să primească. Atunci, oamenii s-au întors la Ciuciuleni și s-au dus la un evreu din sat, pe nume Hil, și i-au povestit necazul. El i-a ajutat să schimbe în aur toți banii aceia și moara de apă a fost răscumpărată” , dar acest lucru s-a întâmplat numai datorită solidarității dintre locuitorii satului.
În sat, în afară de cele două biblioteci bisericești (vezi cap. „Biserica” – n.n.), au mai funcționat o bibliotecă evreiască și una comunală. Astfel, la începutul anului 1932, la Ciuciuleni este constituită biblioteca „I. L. Peretz”. Iată ce prevedea actul de constituire a acestei biblioteci:
„Subsemnați, dl Geimn, Abelik – mă, sunt Bogus, Bronșten ale acestora, Ferdmn Iancl, sunt Ferdmn, Ferdmn Abrams, Ferdmn ITAK, Hanna Geimn, Gruver Șloim, Gluh Moisi, Liberaman Raheel, Liberaman Nisel, Mirguz Mark Mișuris Menași, Nudelmn Moisei , Rozenberg Ruhlea, Șapoșnic Yakb, Tubis Mordko, Ullman Ilia, Polski Maria, mă Chițis, Friedman Lab, Vanștok Abrams, Moisey Kogan, Șapoșnik Burih, Kagan fi – un Domisiliyl tOTY principal În Kiukiuleni, jur. Lăpușn da română Nționlitate, imp Konstitutiv Act Prezentul, de îngrijire de zi Face parte Integrntă Sttutul Alăturt L’L, M Disc Konstituirya Bibliotesi „IL Peretz” În Kiukiuleni Sediul, jur. Lăpușn.
Durta Asstei Biblioteki Nelimittă Este.
banane Sttutul Alăturt SuNt Spesifikte Biblioteka Urmărite Skpurile da.
Hei Soitti Ptrimoniu 750 parafeze (Kinkizeki Șapte Sute) Volum principal În Limba română, 450 (Ptri Kinkizeki Sute) Volum În limba Avreiasă Sì Lei 3500 (m creț Trei Sute) , în Numerr.
Asasată Soitte, Avans le da Doăjasi Nmăr sí a opta (provocare de mediu) Membri Fodtodi, oferind Este Kandusă le da Administrțye Konsiliu Campus Șapte zile (șapte) Prsoane, sí Anume: Moisei Nudelmn Preșadinte partid, partid marca vice-Preșadinte Mirguz, secretar al partidului General Abrams Ferdmn, echipa Ilia Ullman Kssiar, nu Hanna Bibliotekr D-Geimn, D-nou SA: În cazul în care Bogus, sí rhlL Liberaman, Prekun Sì Suplinți: echipa Iakb Șapoșnic Polski Maria de SA-Ra.
Trei stofa din Snjorilor Kisidai zi Membri, sí Anume: Preșadinte Abelik echipa mea, echipa de echipa Secretar Asistent Lab Membru Friedman Sì Moisi Kogan.
Smnătura Soshlă O AO: Echipa Moisei Nudelmn echipa Parima necompletarea Sì veni Mirguz Dou ॅ mark … necompletarea ”
La 22 noiembrie 1932, Ion I. Ciobanu, președintele comisiei interimare a comunei Ciuciuleni, eliberează membrilor bibliotecii „I. L. Peretz” următorul certificat:
„Noi, Ion I. Ciobanu, Președintele comisiei interimară a comunei Ciuciuleni, județul Lăpușna, în baza cererii înregistrate la Nr. 3651 din 14 noiembrie 1932,
Certificăm
Că domnii 1) Abelic Meer, 2) Boguș Haim, 3) Bronștein Isac, 4) Cogan Ana, 5) Cogan Moisei, 6) Ferdman Iacov, 7) Ferdamn Haim, 8) Ferdam Abram, 9) Gheiman Ana, 10) Gheiman Beniamin, 11) Gruver Șloim, 12) Gluh Moise, 13) Meerguz Marcu, 14) Mesuris Menase, 15) Siberman Rahil, 16) Nudelman Moisei, 17) Rozenberg Pesea, 18) Șapoșnic Boris, 19) Șapoșnic Iancu, 20) Ulman Ilie, 21) Chițis Meer, 22) Polschi Maria și 23) Friedman Leib, membrii Bibliotecei „I. L. Peretz” din această comună, cu toții sunt cu domiciliul real în comuna Ciuciuleni și sunt cunoscuți de noi cu purtări ireproșabile și se bucură de stimă în societate.
Drept care am eliberat prezentul certificat spre a servi la necesitate.
Președinte I. Ciobanu.”
Așadar, dacă în momentul dezmembrării Principatului Moldovei, la 1812, în Basarabia numărul evreilor era neînsemnat, în anul 1939 acesta ajunsese la 276.000, cam o zecime din populația acestei provincii, cei mai mulți dintre ei imigrând după anul 1918 din Rusia, Polonia, Ungaria, Austria sau Germania, pentru a scăpa de persecuții, intoleranță religioasă sau mizerie.
La Ciuciuleni, comunitatea evreiască se împărțea, în general, în trei tagme, în funcție de ocupația lor principală. O parte din evrei se ocupa cu comerțul. Ei țineau cârciumi, dar aveau și prăvălii de țesături, mărfuri casnice: sare, gaz, pește sărat, cherestea etc. O altă parte de evrei se ocupa cu colectarea și comercializarea cerealelor, drojdiei, nucilor, a părului și pieilor de animale; a prunelor pentru uscare etc. Toate acestea erau transportate la Chișinău și vândute angrosiștilor. A treia tagmă de evrei era aceea a meseriașilor. Din ea făceau parte croitorii, sticlarii, dulgherii, tâmplarii, frizerii ș.a. Un singur evreu era țăran și avea vreo 6 ha de pământ, cai, căruță și toate uneltele țărănești necesare. Având în vedere că în satele din jur erau numai câte una-două familii de evrei, care țineau câte o prăvălioară cu mărfuri strict necesare pentru casă, tot restul comerțului îl făceau evreii din Ciuciuleni.
Problemele care au apărut și s-au intensificat spre sfârșitul perioadei interbelice, între populația românească și cea evreiască, n-au purtat niciodată un caracter religios, ci mai degrabă unul economic și politic. În sprijinul celor spuse vom aduce câteva date din statistica întocmită de „Uniunea Camerelor de Comerț și industrie din România” asupra firmelor comerciale și industriale individuale înscrise la Oficiul Central al Registrului Comerțului, până la 22 iulie 1938, situația era următoare, din punct de vedere al naționalității proprietarilor acestor firme:
Totalul firmelor individuale din România – 229.043.
Acest total se repartizează astfel din punct de vedere al originii etnice:
Proprietari de origine etnică română – 111.056
Proprietari evrei – 71.336
Proprietari de altă origine etnică (minoritari) – 46.651.
Așadar, evreii care reprezentau doar 4,2% din totalul populației țării dețineau 31,1% din totalul firmelor comerciale și indusriale individuale din România, în timp ce românii, care reprezentau 80% din populația țării dețineau doar 45,5% din totalul lor. Prezentând acest procentaj pe provincii, situația se prezenta în felul următor:
În Bucovina din 10.600 de firme individuale – 8.163 sau 77% erau deținute de evrei.
În Basarabia din 29.576 de firme – 18.683 sau 63,2% erau deținute de evrei.
În Moldova din 28.476 de firme – 15.979 sau 56,1% erau deținute de evrei.
În Crișana și Maramureș din 20.251 de firme – 5.751 sau 28,4% erau deținute de evrei.
În Transilvania din 33.239 de firme – 8.901 sau 26,7% erau deținute de evrei.
În Muntenia din 64.641 de firme – 9.636 sau 14,9% erau deținute de evrei.
În Banat din 15.453 de firme – 3.043 sau 19,7% erau deținute de evrei.
În Dobrogea dintr-un total de 12.020 de firme – 630 sau 5,2% erau deținute de evrei.
În Oltenia dintr-un număr total de 14.787 de firme – 550 sau 3,7% erau deținute de evrei.
Așa stând lucrurile, bineînțeles că au început să apară tot mai multe nemulțumiri și plângeri din partea populației autohtone românești împotriva acelui aflux continuu de noi imigranți evrei și contra acelei „ofensive” evreiești în plan economic și financiar (deci, politic!), toate acestea ducând la neliniști în societatea românească și la crearea unor curente antisemite, cum ar fi: Garda de Fier, Gruparea Hitleristă, Partidul Național Creștin, ultimul fiind creat la Iași prin fuziunea, la 14 iulie 1935, a Ligii Apărării Naţional Creştine (A.I. Cuza) și a Partidului Național Agrar (Octavian Goga), președinte suprem fiind A. I. Cuza, iar președinte – Octavian Goga. La alegerile din 20 decembrie 1937, PNC (sau Partidul Cuzist, cum i se mai spunea) a luat locul 4 cu 281.167 voturi, adică 9,5% și 39 de mandate.
În 1938, prin instituirea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, PNC a fost înlăturat de la guvernare, și, ca toate celelalte partide, cu excepția partidului regalist, scos în afara legii.
Au existat și la Ciuciuleni destui susținători ai PNC-ului, cărora li se zicea „cuziști” sau simpatizanți ai legionarilor, printre care se numără Constantin Roșcov, Theodor Șt. Pojoga, Vasile Moraru, Nicolae Andronic, Vladimir Bârlădeanu ș.a., la poarta acestuia din urmă fiind și un afiș mare, pe care era desenată următoarea scenă: la o masă stau evreii și mănâncă, iar în spatele lor se vede țăranul cu boii înhămați la un plug, care vine să-i are celui dintâi pământul.
Un alt afiș, memorizat de consătenii noștri mai în vârstă, prezenta o altă scenă de propagandă antisemită: un evreu cu sacul cu bani se adresează lui moș Ion: „De câți ani ești matale pe aici?” La care acesta îi răspunde: „Eu pe-aicea, măi jidane/ Îs de două mii de ani!” În continuare se desfășoară dialogul „tensionat” dintre cei doi:
„– Eu te rog să-mi dai un loc
Să trăiesc cu-al meu nepot.
– Eu îți dau loc, cu cuvânt,
La doi metri sub pământ!”
Toate aceste amănunte le știe pe dinafară Constantin Al. Pojoga (n. 1928), martor la acele evenimente și vecin cu Vl. Bârlădeanu. Tot el își amintește până în prezent o poezie care se afla în cartea de Citire pentru clasa a V-a, care atingea, voalat și aluziv, problema evreilor, și care a dispărut din cărți prin 1938:
„Într-un an, cândva, în vară,
Un evreu cu sacu-n spate
Într-o curte a intrat.
Și, cum intră el pe poartă,
Hop! Că-i sare înainte
Un dulău urât și mare.
Ce să facă bietul Ițâc,
Dă-napoi cam supărat,
Dar dulăul se repede
Și mai tare: – Ham! Ham! Ham!
– Măi Grivei, îți spun, ascultă!
De când umblu eu pe jos
N-am văzut în toată lumea
Un cățel așa frumos!
– Bade Gheorghe! Bade Gheorghe!
Badea Gheorghe iese-n ușă,
Dă cu piatra după câine
Și îi spune: – Ține minte, măi jupâne,
Că un câine care latră
Nu te mușcă niciodată.
– Știu proverbul, spuse Ițâc,
Că-l avem și la ovrei,
Dar e vorba, mai degrabă,
Că nu-l cunoaște Grivei…
– Măi Grivei, ia ascultă și mai lasă
Ce folos ai dacă latri,
Parcă-ți iese vreun câștig?!
Că m-oi duce eu la târg
Și-oi aduce vreun covrig…”
Deși decenii la rând populația băștinașă și cea evreiască au conviețuit în liniște, pace și într-ajutorare, propaganda antisemită, dar și atitudinea ostilă a evreilor manifestată față de autoritățile românești în cele mai grele încercări ale sale (anii 1940, 1941), au pregătit, într-un fel, oamenii pentru ceea ce avea să urmeze, deși așteptările au fost cu mult depășite de elementele naziste. Cert este că, în perioada comunistă postbelică, cuvântul „cuzist” căpătase o conotație negativă și devenise chiar un cuvânt de ocară. Mai mult decât atât, toți cei care au simpatizat PNC-ul, au fost închiși în închisori și lagăre de corecție prin muncă, dar, de fapt, de exterminare, incriminându-li-se faptul că sunt „naționaliști”.
La 8 august 1940, la propunerea guvernului prezidat de ing. Ion Gigurtu, regele Carol al II-lea semnează „Decretul lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România.” Textul stabilește „distincția politică și juridică între românii de sânge și cetățenii români.” Evreilor li se interzice să dobândească proprietăți rurale, conform aceluiași decret, sau să poarte nume românești. „În termen de 3–6 luni, toți salariații evrei vor fi îndepărtați.” Încălcarea dispozițiunilor edictate la 8 august 1940 se pedepsea cu închisoarea corecțională de la 1 lună la 12 ani, după caz. Un al doilea decret, tot din 8 august, interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge”, cu sancțiunea: închisoare corecțională de la 2 la 5 ani.
De fapt, emiterea acestor decrete proveneau mai degrabă, din încercarea de ultimă oră a regelui Carol al II-lea de a se alinia la politica Reich-ului nazist, cu scopul de a obține, eventual, sprijinul Berlinului în viitoarele discuții cu privire la recuperările teritoriale. În plus, s-au adăugat și împrejurările speciale din iunie – iulie 1940, determinate de ultimatumul sovietic (26 iunie), când chiar din prima zi a retragerii armatei și a administrației române, sursele sovietice consemnau starea de spirit a populației basarabene: „… rușii indiferenți; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinși de evenimente, nu înțeleg ce se petrece.”
Starea de spirit este confirmată atât de săteni, cât și de un raport informativ din 29 iunie 1940, adresat Marelui Stat Major Român: „… populația orașelor și târgurilor (unde era concentrată majoritatea populației evreiești – n.n.) ne este completamente ostilă, spre deosebire de aceea a satelor, tristă și binevoitoare.”
„Ieri seara, a căzut ca un trăsnet vestea ultimatumului sovietic prin care ni se cere Basarabia și Bucovina…, notează la 28 iunie 1940, medicul și scriitorul evreu, Emil Dorian. Jale mare și fierbere în tot orașul…”. Iar la 30 iulie continuă: „Ceea ce s-a așteptat s-a întâmplat întocmai: un resentiment din ce în ce mai puternic împotriva evreimii, pentru felul în care evreii din Bucovina și Basarabia ar fi întâmpinat pe ruși… Așa începe atmosfera pentru pedepsirea țapului ispășitor…”
În aceeași ordine de idei, un raport al Legației americane din București, la 12 iulie 1940, consemnează următoarele: „Românii doresc, parcă, în general, să-și verse mânia, fie direct, fie pasiv, asupra evreilor, pentru evenimentele care au avut loc în Basarabia; îndeosebi pentru multele cazuri care, acum, încep treptat să fie cunoscute, în care evrei, ajutați sau încurajați de comuniști și de alți localnici, s-au ridicat împotriva oficialităților românești ce se retrăgeau la vremea intrării rusești (în Basarabia – n.n.).”
Evidența documentară acumulată între timp arată că actele de agresiune și batjocorire împotriva unităților române ce se retrăgeau, începând cu 28 iunie 1940, „au fost făcute de elemente din Armata Roșie, în cooperare cu bande, mai ales de minoritari, între care și o sumă de evrei. Răspunderea acestor acte aparține unor persoane individuale, ceea ce nu a împiedicat acumularea unei psihoze antievreiești, extinsă asupra unei etnii întregi, ca atare.”
Într-o scrisoare secretă ( Nr.255) către Armata 3 și 4, Corpul 2 Armată, Marele Cartier General, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, din data de 4 iulie 1941, generalul Ion Antonescu se adresează în felul următor:
„(…) Cu ocazia evacuării Basarabiei a fost pentru armată o adevărată rușine că s-a lăsat insultată și atacată de evrei și comuniști fără a reacționa.
Rușinea însă este și mai mare când soldați izolați, din proprie inițiativă și, de mai multe ori, numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populația evreiască și omoară la întâmplare, astfel cum a fost cazul la Iași. (…)
Nu este însă admisibil ca fiecare cetățean sau fiecare soldat să-și asume rolul de a soluționa problema evreiască prin jafuri și masacre.
Prin asemenea procedee arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat și necivilizat și punem autoritatea și prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută.
Opresc dar cu desăvârșire orice acțiune pornită din inițiativă individuală și fac răspunzătoare autoritățile militare și civile de executarea întocmai a acestui ordin.
Crime de asemenea natură constituiesc o pată rușinoasă pentru neamul întreg și ele sunt plătite mai târziu de către alte generații decât aceea care le-a comis.
Cei ce se vor abate ori s-au abătut de la ordinul de mai sus vor fi dați în judecată și li se vor aplica sancțiunile cele mai severe prevăzute de lege.”
În dezvăluirile pe care le face un fost sublocotenent în Armata Română, Oleg Dombrovschi, în vârstă de 93 de ani, originar din Orhei, cu privire la retragerea din Basarabia în 1940, găsim: „În Chișinău, în centru, în timp ce noi ne retrăgeam, un om se repede direct la calul meu, îl apucă de dârlogi și de păr și spune: „Ăsta îmi aparține!”. Era calul statului, avea dangaua la locul ei, așa că i-am tras o cizmă în piept, dar au venit rușii repede și ne-au temperat. În timpul retragerii, astfel de oameni ne-au înjurat, scuipat, ne-au rupt epoleții și galoanele, iar noi nu puteam să ripostăm pentru că interveneau roșii….”
Directivele date jandarmilor cu privire la exterminarea evreilor din zonele rurale ale Basarabiei și Bucovinei sunt binecunoscute. Cu 3 – 4 zile înainte de 21 iunie 1941, jandarmeria a luat cunoștință, în cadrul unor întruniri, de existența „ordinelor speciale”, conform cărora se va purcede la „curățirea terenului”, care însemna lichidarea evreilor suspecți și deportarea lor în lagăre. Concepția românească a „curățirii terenului” a fost influențată de liniile directoare (Richtlinien) ale naziștilor: „exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor „suspecților”, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune.”
„Ordinele superioare” pentru armată nu au fost date în scris și, din această cauză, majoritatea lor nu ne sunt cunoscute astăzi.
Astfel, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, situația evreilor s-a schimbat foarte mult. Puțini dintre ei au rămas neatinși de regimurile care se perindau la putere.
Odată cu retragerea Armatei Roșii în iulie 1941, s-au refugiat în URSS și o parte din evreii din comuna Ciuciuleni, din diferite motive (unul dintre ele a fost și colaborarea cu regimul sovietic, dar și frica de naziști). Așadar, la 20 februarie 1943, a fost întocmită „Lista de familii de evrei și alții plecați de bună voie în U.R.S.S. din comuna Ciuciuleni, județul Lăpușna”, care cuprinde 21 de capi de familie și un total de 72 de membri.
Cei mai mulți dintre oamenii mai în vârstă din sat (Gheorghe T. Darie, Maria N. Pagu, Constantin V. Botezatu, Ana V. Pârău ș.a.) au spus că nemții n-au provocat suferință populației băștinașe și că ei erau aceia care scoteau dulciuri din ranițe și împărțeau copiilor; niciodată nu năvăleau în gospodăriile oamenilor, ci, dacă doreau ceva de mâncare, intrau civilizat pe poartă, cumpărând produsele de la băștinași, chiar dacă pe un preț mai mic sau în schimbul altor lucruri, pe când soldații Armatei Roşii deschideau poarta cu piciorul şi pustiau ogrăzile gospodarilor. „Nemții au avut ce-au avut cu evreii” au afirmat ei în mai multe rânduri.
Despre tragedia familiilor de evrei din Ciuciuleni și modul barbar în care aceștia au fost executați ne-au povestit mai mulți dintre martorii acelor momente dramatice din istoria satului nostru.
La Hinci, locul unde au fost înhumați evreii din lagărul de la Ciuciuleni
„Erau vreo 112 familii de evrei la noi în sat, ne povestește moș Vasile Ciobanu, dintre ei vreo două familii au fost deportate. În 1941, când a trecut frontul prin părțile noastre, se spunea că un grup de evrei colaboraseră cu sovieticii, dând foc la niște muniții ale regimentului românesc, astfel venind ordinul ca toți evreii din sat să fie împușcați. Mulți dintre ei s-au salvat, refugiindu-se în URSS, însă îmi amintesc că era unul Polschi Herciu, care a avut o prăvălie mai la deal de club și, bătrân cum era, a fost primul împușcat. Alții, câteva zeci de evrei au fost închiși într-un depozit la moară, s-au tras focuri în ei din afară. Vreo câteva evreice, care s-au pus pe burtă au scăpat cu viață, pentru că nu i-a verificat nimeni înăuntru. După ce s-au depărtat soldații, ele au zbughit-o afară și au alergat într-un suflet la noi (la familia lui Petre Ciobanu – n.n.) și s-au rugat plângând, în cazul în care sunt prinse și împușcate, să fie măcar îngropate creștinește. Între timp, țiganii au dat buzna în casele unora dintre evrei și-au prădat tot.
Frontul era aproape, pe la Pașcani, și chiar au tras câteva obuze peste satul nostru. Iată că nu peste mult timp, apare un batalion de români, veniseră șeful de post, Barbacioi, cu jandarmii. Disciplină era! Se apropie șeful de post de mine și unde întreabă: „Piciule, unde-i tăticu`? Cheamă-l!”
În tot acest răstimp tata a ascuns evreicele în beci și, în treacăt, a răsturnat o cadă mare, deșartă, peste evreicele înspăimântate. Apoi o scos o oală de vin alb, usturoi și slănină și i-o ospătat pe musafiri. N-au avut treabă cu evreicele.
După ce au plecat jandarmii, evreicelor li s-au dat haine țărănești, de-ale noastre, pentru că ele se îmbrăcau altfel decât moldovencele, li s-a prins părul moțoc, li s-au mai dat și sape, furci, greble și le-am încărcat în căruță. Tata le-o condus spre gura Hodorei, unde aveam pământ cu orz, apoi s-o dat jos din căruță și le-o condus până spre marginea Lozovei, făcându-și o pomană. Frontul fiind aproape, răsunau împușcăturile de peste tot. Așa le-o scăpat tata pe evreice, care s-au tot dus cu frontul în URSS, iar în 1946 s-au întors unii dintre ei în sat, printre care și familia Liberman, căci așa li se zicea. Pe urmă s-au stabilit la Chișinău.”
Moș Vasile Arsene, care pe atunci era un băiețandru de vreo 19 ani, s-a dus și el cu alți curioși să vadă cu ochii lor ce s-a întâmplat și ne-a povestit de multe ori, mai târziu, cu acea strângere de inimă, amintirea sinistră, păstrată atât de viu de-a lungul câtorva decenii, următoarele:
„Și-n movila ceea de oameni morți era o femeie gravidă, împușcată… Ea era moartă, da copchilu încă se mai zbătea în burtă…”
Grotescul nu are limite, iar ororile războiului nu se termină odată cu el, ele mai continuă prin amintirile oamenilor, chinuindu-i și aducându-le multe nopți albe.
Din mărturiile consăteanului nostru, Ion P. Nicolai (n. 1928) aflăm următoarea scenă de groază: „Copil fiind, împreună cu alții câțiva ne-am ascuns prin niște tufari de pe malul Cogâlnicului și-am privit cum au fost puși la peretele unui depozit de la Moara Băncii patru evrei: trei bărbați și o femeie, după care au fost secerați cu mitraliera. Da… așa a fost…” Iar despre acel bătrân evreu, Gherș Polschi, tot Ion Nicolai povestește că acela s-a ascuns într-un butoi în beci și, găsit fiind, a fost împușcat chiar acolo.
Din mărturiile mai multor localnici, în etate deja, care se aflau în sat în acele zile, aflăm că evreii au fost adunați în depozitul de la Moara Băncii, după care au stat acolo închiși mai multe zile. Tot de la Vasile N. Chiriac am reținut că părintele din comună, Ion Siminel, a vorbit cu niște săteni și i-a sfătuit să le ducă evreilor niște apă de băut, ceea ce au și făcut.
Despre momentele care au precedat masacrul ne-a vorbit consăteanca noastră, Ecaterina P. Chiriac (Jomiru):
„Într-o duminică seara, aproape de asfințitul soarelui, eram împreună cu mai mulți copii la moară să vedem ce se întâmplă. Dinsus de moară, era o fântână și evreilor li s-o dat voie să se ducă să beie apă. Îmi aduc aminte cum femeile s-o pieptănat, s-o gătit oleacă, o mai băut apă, după care le-o băgat înapoi, în magazia de la moară, care era păzâtă ghini și încuietă, după care noi, copchiii, am fujit, că tare mă temem de pușcă, dar am auzât împușcături. Se vorbea c-o trecut un tanc prin preajmă și de-atâta s-o oprit repede din împușcat. N-am auzât să fi scăpat cineva viu de-acolo…”
Moara Băncii
După ce s-a tras în ei cu mitraliera, urmele obuzelor rămânând pănâ astăzi pe scândurile înnegrite de timp, ca niște găuri în credința noastră creștinească, trupurile neînsuflețite ale evreilor au fost lăsate să zacă vreo 2 – 3 zile. Așa cum aceste acte barbare se desfășurau în plină vară, cadavrele au intrat repede în stare de putrefacție, ceea ce se simțea de departe. Se vede că oamenii din apropierea acelui loc s-au plâns către autorități, fapt pentru care a fost adus un car cu boi, în care au fost încărcate cadavrele. Se zice că nici boii nu voiau să tragă carul, din cauza mirosului îngrozitor. Până la urmă, cu chiu, cu vai, au ajuns în capătul din jos al satului, la Voloseni, la locul numit Hinci, unde s-a făcut o groapă, în care au fost înhumați evreii.
Din mărturiile consăteanului Ion N. Mironică aflăm câteva amănunte legate de acea tragedie:
„Tata, Nicolae Mironică, a fost unul dintre aceia care a primit ordin să încarce cadavrele evreilor şi să-i ducă la Hinci, unde i-a îngropat(!). Poate că groapa n-a fost atât de adâncă aşa cum se face acum, însă au fost îngropaţi. Prin anii `60 au venit la noi în sat nişte evrei care au săpat în mai multe locuri la Hinci, dar n-au găsit nimica. Au venit la tata şi l-au rugat, ba i-au şi plătit ca să le arate exact locul unde au fost îngropaţi evreii. El le-a arătat cu exactitate şi aceia au dezgropat oasele şi le-au luat, ducându-le, probabil, la cimitirul evreiesc din Hânceşti.”
Din păcate, până în prezent nu există nicio tăbliță sau semn, care să amintească de jertfele ideologiei naziste.
În final, vă propunem și mărturia scrisă a unuia dintre feciorii evreicei Tania Șpitalnic, care a scăpat cu viață din „lagărul de la Ciuciuleni”.
„Scriu cele auzite de la mama mea, Șpitalnic Tanya, și de la mătușa mea Lialya și prietena ei, Hudis, care au fost toate în lagărul din Ciuciuleni.
După ocuparea satului Ciuciuleni și a satelor din jur de forțele germano-române, pe la sfârșitul lunii iunie 1941 în jurul satului se prelungeau luptele cu unitățile armatei sovietice. În acest timp, ostașii germani și români, împreună cu colaboraționiștii din sat, au adus la depozitul morii din sat câteva sute de evrei din satele Ciuciuleni, Pereni, Vărzărești, Drăgușeni – majoritatea fiind din Ciuciuleni. Mulți erau împușcați pe lângă casele lor ori pe drum spre depozit. Nu era zi ca să nu fie împușcați oameni. Pe unii îi luau în grupuri și li se spunea că merg la interogare, dar îi duceau în văile din împrejurimi, pe mulți îi împușcau pe drum. Pe ceilalți îi aduceau la depozit. Un grup, și în el mama mea, a fost oprit din rugămintea părintelui Ion Siminel, preotul din Ciuciuleni, care a insistat să-i întoarcă la depozit. El le aducea deținuților pâine. Toți evreii erau deținuți fără mâncare. Noaptea, oamenii buni din sat se apropiau de depozit și le aruncau pâine. Era întuneric și era imposibil să recunoști pe cineva. Dumnezeu să-i păzească pe ei și pe copiii lor!
La 6 iulie 1941, nemții au început masacrul din Ciuciuleni: au pus o mitralieră în ușa depozitului și au început să tragă în evreii care mai erau în lagăr. Din fericire, în apropiere a trecut un tanc sovietic, nemții s-au speriat și au fugit, înainte ca să-i omoare pe toți evreii din lagăr. Mama și mătușa mi-au spus că în depozit sângele ajungea până la genunchi… Erau mulți morți și răniți. Familiile celor omorâți, pe care le-au memorizat mama mea (fie-i țărâna ușoară) și mătușa mea sunt: Fridman, Colt, Ulman.
Evreii care au supraviețuit și au reușit să ajungă la Strășeni, care era încă în mâinile sovieticilor, au fost evacuați și s-au salvat. Mulți bătrâni și răniți au rămas în sat și toți au fost nimiciți. Să le fie țărâna ușoară!”
Părintele Ioan Siminel din Ciuciuleni
Acest mesaj a fost scris de Avraham Ghitman (n. 1949), născut în s. Ciuciuleni și absolvent al Școlii Nr.1 din sat, obținând medalia de aur pentru reușita școlară (1966). Astăzi este cetățean al Israelului, însă nu uită de colegii și profesorii săi de altădată.
Odată cu revenirea puterii sovietice în spațiul pruto-nistrean, s-au întors și multe dintre familiile evreilor refugiați în 1941, dar și familii noi. O bună parte dintre ei au avut un rol destul de activ în ceea ce privește colectivizarea satului, formarea organizației de partid, ocupând și posturi de conducere ca: președinte de soviet sătesc, secretar al organizației primare de partid, secretar al organizației comsomoliste, președinte de colhoz, director de școală, președinte al artelului sătesc sau al cooperativei de consum etc. (vezi cap.13 Colectivizarea forțată…).
În anul 1949, la Ciuciuleni se aflau 40 de familii evreiești (112 persoane), care au plecat încetul cu încetul cu toții, după anii `60, în zonele urbane.
(Fragmente din monografia „Ciuciuleni – o istorie a locului și a oamenilor lui” de Mariana Pagu, Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2013. Sursele bibliografice pot fi găsite în monografie.)
MARIANA PAGU BLOG 